De la casa de copii din Jibou la o carieră în Boston, America. Povestea tinerei care a plecat în viață de la ZERO, dar nu a renunțat la visul ei, în ciuda unor greutăți aproape imposibil de depășit

Uneori, cele mai impresionante povești de viață încep cu o lipsă. Lipsa unei familii care să te aștepte acasă, a unui sprijin necondiționat sau a cuiva care să-ți spună că poți reuși, chiar și atunci când totul pare imposibil. Pentru Victoria Băican, o sălăjeancă născută în Zalău de Anul Nou (1 ianuarie 1990), drumul spre o viață mai bună a început într-un loc în care prea mulți copii învață devreme ce înseamnă singurătatea: sistemul de protecție a copilului. Astăzi, Victoria – Vicky așa cum îi spun prietenii, trăiește în Boston, Massachusetts, unde și-a construit o carieră în domeniul fitnessului. Este antrenoare personală de cinci ani, antrenoare de CrossFit la Cambridge Athletic Club și își creează propriile clase de antrenament pentru partea superioară și inferioară a corpului. Iubește ceea ce face și își dorește să-i ajute pe oameni să ducă o viață mai sănătoasă. În spatele acestei reușite se află însă ani de muncă, lipsuri, alegeri dificile și o ambiție care nu a lăsat-o să se oprească.

Victoria s-a născut în Zalău, iar mama sa a lăsat-o în spital imediat după naștere. A crescut în sistemul de protecție a copilului, mutându-se dintr-un loc în altul, până când, la vârsta de opt ani, a ajuns într-un plasament familial în Almaș, alături de sora sa mai mare și de alte două fete. Mai târziu, după terminarea școlii generale, a urmat cursurile Liceului „Octavian Goga” din Jibou. În primul an a făcut naveta din Someș Odorhei, iar din clasa a X-a a ajuns într-o casă de copii din Jibou, unde locuia alături de alte fete, într-un centru cu aproximativ 80 de băieți.

Nu i-a fost ușor. Pe lângă dorul unei familii pe care nu a avut-o aproape, a trebuit să învețe să se descurce singură și să lupte pentru fiecare pas înainte. Școala a devenit una dintre cele mai importante șanse ale sale. A învățat bine, a continuat studiile și a ajuns la facultate, apoi la masterat, în domeniul economic.

Dar performanța școlară nu a însemnat că toate ușile i s-au deschis. Victoria povestește că a auzit inclusiv din partea unor persoane din sistem îndoieli cu privire la capacitatea ei de a termina facultatea. În loc să o descurajeze definitiv, asemenea remarci au făcut-o să muncească și mai mult. A obținut o bursă de merit și și-a continuat studiile, deși, uneori, grijile erau mult mai mari decât cele ale unui student obișnuit.

În timpul facultății, a lucrat în vacanțe pentru a-și putea cumpăra cărți, a plăti transportul și a avea ce mânca. Au fost și zile în care banii nu-i ajungeau pentru o masă, iar hrana se rezuma la pâine uscată și murături. Sunt amintiri pe care nu le povestește pentru a stârni milă, ci pentru a arăta cât de departe poate ajunge un om atunci când refuză să renunțe la educație și la propriile visuri.

Victoria își dorea să ajungă în America încă din primul an de facultate. Nu avea însă banii necesari și nici nu vorbea engleza suficient de bine pentru a se descurca într-o țară străină. A început să lucreze pentru o agenție care facilita plecarea studenților în Statele Unite, iar banii câștigați au devenit treptat biletul spre visul său.

Un rol important l-a avut și un om drag, pe care îl consideră și astăzi un sprijin apropiat de cel al unui tată. Prin intermediul acestuia, un român care nu o cunoștea personal a aflat despre dorința ei de a pleca și a decis să o ajute financiar. Pentru Victoria, gestul a însemnat mai mult decât bani: a fost dovada că uneori cineva poate crede în tine chiar și atunci când oamenii din jur nu o fac.

A obținut viza și a plecat în America în timpul studiilor de masterat. Decizia sa a provocat îngrijorare în rândul reprezentanților sistemului de protecție, mai ales pentru că se afla încă sub tutela acestuia. Victoria își amintește că a trebuit să explice de ce vrea să plece și ce intenționează să facă la întoarcere. Ea știa însă că nu voia să abandoneze drumul pe care îl construise cu atâta trudă.

A revenit în România, și-a încheiat masteratul și a obținut din nou viza pentru Statele Unite. De data aceasta, a privit noua plecare ca pe o posibilitate de a-și construi propria viață.

Primele experiențe americane au fost departe de imaginea unui succes obținut peste noapte. Victoria știa foarte puțină engleză, iar începuturile au însemnat muncă multă și adaptare continuă. În prima vară a avut cinci locuri de muncă. Într-o altă perioadă a lucrat în Ocean City, unde vindea haine și suveniruri pe faleză, pentru un salariu de 7,25 dolari pe oră. Banii abia îi ajungeau pentru chirie și mâncare.

În septembrie 2014, a ajuns în Boston. A început să lucreze într-un restaurant, mai întâi strângând mesele și curățând după clienți, apoi ca gazdă, ospătar și barman. În timp, a ajuns bar manager, o evoluție care a venit după ani de muncă și după ce a învățat să se descurce într-o limbă pe care la început abia o cunoștea.

Victoria nu a uitat însă niciodată de unde a plecat. În timp ce își construia viitorul, a început să pregătească pachete cu haine, încălțăminte, ghiozdane și alte lucruri pentru copiii din centrele în care crescuse. A preferat să trimită obiecte de care aceștia aveau nevoie, iar de sărbători a găsit modalități prin care să le ofere dulciuri și mici bucurii.

Poate că tocmai aici se vede cel mai bine felul în care și-a transformat trecutul într-o motivație. Deși a cunoscut lipsurile, nu a ales să se îndepărteze de copiii care treceau prin experiențe asemănătoare, ci să le fie aproape, atât cât putea.După ani petrecuți în industria ospitalității, Victoria a descoperit o nouă direcție profesională. În perioada pandemiei de COVID-19, a ales să investească în educația sa și a urmat cursuri de personal training și nutriție. Nu a trecut mult până când a găsit un loc de muncă într-o sală de fitness.

În ultimul an a renunțat la activitatea din baruri pentru a se concentra exclusiv asupra domeniului care o împlinește. Astăzi, lucrează ca antrenoare personală, este antrenoare de CrossFit la Cambridge Athletic Club și concepe propriile clase de antrenament pentru diferite grupe musculare.

Pentru ea, fitnessul nu înseamnă doar exerciții și rezultate fizice. Înseamnă să-i ajute pe oameni să aibă mai multă grijă de ei, să-și construiască obiceiuri sănătoase și să descopere că pot face schimbări importante în propria viață. Poate că, după tot ce a trăit, Victoria știe mai bine decât mulți că progresul se construiește pas cu pas, prin consecvență și încredere.

După 12 ani petrecuți în America, Victoria a revenit în România. A avut ocazia să-și revadă fratele, surorile și mama, dar și să ajungă la copiii din casele de tip familial. Le-a dus dulciuri și a stat de vorbă cu ei, încercând să le ofere ceva ce și-ar fi dorit să primească mai des atunci când era de vârsta lor: încurajarea de a crede în propriul viitor.

Le-a vorbit despre școală, despre muncă și despre puterea de a nu se lăsa definiți de locul în care au crescut. I-a îndemnat să nu se oprească atunci când cineva le spune că nu vor reuși și să caute în ei puterea de a merge mai departe.

În tot acest drum, Victoria spune că nu ar fi ajuns unde este fără ajutorul lui Dumnezeu și fără câțiva oameni care i-au fost aproape atunci când a avut nevoie. Îi amintește cu recunoștință pe Mircea Creț și Zaharie Gadiel, precum și pe câțiva oameni din Complexul din Jibou care i-au oferit sprijin și afecțiune.

Povestea ei nu este una în care toate obstacolele dispar în mod miraculos. Este povestea unei tinere care a învățat să muncească atunci când îi era greu, să continue studiile atunci când avea puține resurse, să plece departe atunci când a simțit că are o șansă și să o ia de la capăt ori de câte ori a fost nevoie.

Astăzi, Victoria Băican își construiește viața în Boston și lucrează într-un domeniu pe care îl iubește. Dar, dincolo de carieră și de reușitele profesionale, rămâne copilul din Zalău care a visat la o lume mai mare și a avut curajul să o caute.

Iar mesajul pe care îl duce înapoi către copiii crescuți în sistemul de protecție este, poate, cea mai importantă parte a poveștii sale: locul din care pornești nu trebuie să decidă locul în care vei ajunge. Cu educație, muncă, credință și oameni care îți întind o mână la momentul potrivit, drumul poate fi greu, dar nu este neapărat închis.